DINCOLO DE MOARTE

REANCARNARE SI INVIERE
Credinta occidentala in reancarnare este o varianta destul de grosolana a credintei rafinate in reancarnare cunoscute de secole, in hinduism si budism, la greci si mai tarziu in Secolul Luminilor.

La inceput, India nu cunostea reancarnarea. Docrina a aparut prin anul 750 i. C. La moartea omului, nu supravietuieste decat fiinta lui cea mai profunda – “sinele”. Acesta e legat prin legea “Karmei”, adica, prin legea rasplatirii dupa fapte. De aceea, defunctul este foarte adesea constrans la o noua viata pamanteasca, pentru care “sinele” sau va locui intr-un alt corp. Procesul se reannoieste pana cand “sinele” sau cel mai bun reuseste sa se elibereze in intregime. Atata timp cat faptele sale continua sa apese, el trebuie sa o tot ia de la capat. Asadar, aici reancarnarea nu este tocmai o veste buna. Dimpotriva: omul doreste sa scape de ea printr-o intelepciune din ce in ce mai mare. Pana la urma, el spera sa se poata pierde intr-o buna zi in marele suflet al Universului.”Asa cum apele fluviului dispar in mare, pierzandu-si numele si forma, la fel inteleptul, eliberat de numele si forma sa propie, intra in sanul intelepciunii divine care depaseste totul.”
Putin mai tarziu, in sec. al VI lea, budismul va broad pe aceeasi tema. Budismul incearca, prin asceza, sa faca sa amuteasca toate dorintele pentru a se ridica la starea de “nirvana”.

Aceste doua conceptii relativizeaza existenta individuala in favoarea marii realitati cosmice. Reancarnarea este considerate de ambele mai degraba un blestem, o sclavie de care omul trebuie sa scape. Acest fel de a vedea se indeparteaza evident de cel raspandit in Apus.

Pentru G. Lessing (1729-1781), noua viata nu este o pedeapsa pentru cea care a precedat-o; ea este o sansa de perfectionare, o sansa de a ajunge la mai multa experienta si cunoastere. Fiecare reancarnare este un pas inainte spre o perfectiune mai inalta. Reancarnarea nu mai este deci un blestem, o pedeapsa sau un destin. In acelasi spirit au scris mai tarziu Helena Blavatsky si mai tarziu Rudolf Steiner: diversele reancarnari sunt o miscare ascendenta in procesul de realizare a sinelui. De fiecare data, fiinta umana devine mai matura, mai bogata si mai perfecta, mai mult ea insasi.

In Occident, reancarnarea nu apare niciodata ca un blestem; este un eveniment plin de speranta, care dedramatizeaza moartea si care consoleaza de multiplele frustrari ale acestei vieti. Ea se integreaza deci perfect in schema credintei in progres si a realizari de sine.

Insa reancarnarea nu este un articol care se vinde separate. Nu crezi in reancarnare fara a te ralia totodata la un set foare elaborat de cedinte. Aceasta presupune o alta conceptie despre Dumnezeu, despre om, despre istorie, despre mantuire.

Cum se face ca unii crestini imbratisaza aceasta conceptie ?
In ochii multora, credinta in inviere il aseaza pe raposat la o prea mare distanta de noi: intr-o zi va invia. Dar acea “zi” este atat de indepartata… Reancarnarea dimpotriva, il apropie pe raposat de noi: din nou, el apartine lumii noastre; este foarte aproape de noi. Si, din nou, putem face ceva pentru el.

Reancarnarea pentru unii este si un act de dreptate. In jurul nostru lumea este plina de nenorociri, de nedreptati. Aceste situatii necesita totusi solutii. Prea multi oameni cunosc aici pe pamant decat o existenta diminuata, fara un strop de fericire, neavand parte de respect, de iubire. Daca nu exista o alta viata in care toate acestea sa fie compensate, nu se poate vorbi decat despre o discriminare stridenta. Daca un crestin se incumeta sa raspunda ca, de fapt, Dumnezeu remediaza dezechilibrul in lumea de dincolo, I se poate replica: “O fi asa, dar nu este acelas lucru. Fericirea de aici de pe pamant este cea de care acesti nefericiti n-au avut parte. Aici e suferinta lor si tot aici trebuie sa le vina si consolarea: intr-o viata noua aici pe pamant. Deci se impune reancarnarea !

Pentru altii o singura viata este prea putin pentru tot ceea ce doresc sa faca. Cei tineri sunt deosebit de sensibili la acest gen de problema: sunt prea multe lucruri de descoperit, prea multe valori de trait, prea multa fericire de cunoscut, pentru a realiza toate acestea de-a lungul unei singure vieti.

Moda reancarnarii se situeaza in cadrul unei miscari de reantoarcere la religiozitate. Ea permite sa se vorbeasca despre ceea ce se petrece dincolo de moarte intr-un mod mai putin rigid deca dogma crestina a invierii. Ea cadreaza cu convingerea generala ca prezentul trebuie sa fie explicat prin trecut si nu pornind de la un viitor ipotetic ca invierea.

In sfarsit, credinta in reancarnare este supla. Crezi in ea, dar deseori fara a te angaja prea mult. La un foarte mare numar de adepti, credinta in reancarnare se situeaza undeva intre dogmatica si simpla ipoteza: “Stie cineva vreodata ce e adevarat ? In tot cazul aceasta nu poate face rau.”



INVIEREA


Fata de “legea cosmica” a reancarnarii, credinta crestina prezinta, evident, cu totul altceva: fagaduinta lui Dumnezeu ca noi toti vom invia. Iata principalele deosebiri dintre credinta in inviere si cea in reancarnare:

Vom invia fiecare personal. Dupa aceasta viata pamanteasca – unica si irepetabila – Dumnezeu ne va invia, pe fiecare personal, asa cum L-a inviat pe Fiul Sau. Caci el ne iubeste pe fiecare in parte si purtam cu totii in ochii Sai un singur nume, unic. Nu suntem o perla in colierul de renasteri ce se reiau neancetat pentru a sfarsi neancetat in moarte. Moartea a fost invinsa de Hristos o data pentru totdeauna. De aceea, suntem eliberati de moarte si de orice reancarnare.

Hristos a sfaramat legea dura a “Karmei”. Aceasta lege spune ca nimic nu ramane nerasplatit sau nepedepsit, ca trebuie sa dam personal socoteala de tot. Hristos a proclamat mai intai legea iubirii si a iertarii. Nu trebuie sa platim totul noi insine pana la ultima centima. Prin patimile Sale, Domnul a “platit” pentru noi. Fara indoiala, suntem chemati la o desavarsire mereu mai mare, dar nu prin intermediul unor reancarnari successive, ci prin fidelitatea noastra in limitele unicei noastre existente de oameni mantuiti prin har.

Cu trupul nostru. Trupul nostru este unic; nu este un vesmant care sa poata fi schimbat cu altul. El este in aceeasi masura obiect al iubirii lui Dumnezeu ca si sufletul. Dragostea lui Dumnezeu ne imbratisaza in intregime: trup si suflet. Iar trupul nostru este unic. Invierea nu este insa o reanimare sau o intoarcere in interiorul trupului pamantesc; a invia inseamna a intra intr-o viata noua cu tot ceea ce suntem, inclusive cu trupul nostru, pentru a nu mai muri niciodata.

La sfarsitul timpului. Invierea va fi realizata cand va lua sfarsit istoria pamanteasca a tuturor oamenilor. Abia atunci va fi bilantul complet. Va fi un eveniment colectiv. Invierea universala nu este insumarea unor “nirvana” individuale, ci se va trezi un intreg popor. Asa- zisul interval de timp dintre moartea noastra si aceasta inviere generala colectiva este un mod defectuos de a gandi: el nu exista decat din punctual nostru de vedere de pamanteni. In perspectiva divina, timpul nu exista. Dar noi nu putem gandi decat in mod temporal. Desi trebuie sa consideram ca “momente” distincte infatisarea noastra individuala inaintea lui Dumnezeu si Judecata de universala de apoi, aceasta distinctie nu consta intr-o diferenta de timp.

De aici de pe pamant putem lucra activ la viata noastra vesnica. Viata de dupa inviere este deja anticipata si pregatita de aici. Viata noastra nu revine pentru a lua loc cu resemnare intr-un ciclu de reancarnari impuse. Viata crestina este o angajare hotarata astazi care se va deschide mai tarziu catre o viata glorificata: atunci personalitatea noastra isi va atinge deplina dezvoltare si nu se va stinge.

Exista o comuniune a sfintilor. Exista o legatura intre cei vii si cei morti, legatura pe care o numim “comuniunea sfintilor”. Aceasta comuniune nu trebuie inteleasa in sensul reancarnarii: ca si cum cei vii din jurul nostru si noi insine n-am fi decat niste morti-cu-nume-noi. Nu trebuie confundata nici cu o invazie a raposatilor in lumea noastra cum o sustine spiritismul, nici cu posedarea unui om viu de catre un mort. Este vorba despre o solidaritate intre cei vii si cei morti, solidaritate intemeiata pe mijlocirea lui Hristos, “Domnul celor vii si al celor morti”.



Credinta in invierea noastra dupa moarte este in intregime legata de faptul ca Iisus insusi a inviat. Apostolul Paul leaga indisolubil invierea noastra de cea a lui Hristos: “Daca se propovaduieste ca Hristos a inviat din morti, cum pot spune unii dintre voi ca nu exista invierea mortilor ? Daca nu exista invierea mortilor, nici Hristos nu a inviat. (…) Dar Hristos a inviat din morti ca parga a celor care au adormit” (1Corinteni 15: 12, 13, 20). Iar Iisus a spus: “Eu sunt invierea. Cine crede in mine chiar daca moare va trai; si oricine traieste si crede in mine, nu va muri niciodata” (Ioan 11: 25, etc).

Asadar, de invierea lui Iisus este legata invierea noastra. El este primul nascut dintre cei ce au adormit si daca Hristos a inviat si noi vom invia. De aceea crestinii spun la sfarsitul Crezului: “cred in invierea mortilor si in viata vesnica”. Se spune “cred”, caci toate acestea sunt obiect de credinta si de speranta, nu de stiinta sau de viziune.


Dar cum vom invia ?

Marturisirea crestina de credinta vorbeste despre invierea trupului. Aceasta inseamna ca dincolo de moarte noi continuam sa traim cu tot ceea ce suntem, cu intreaga noastra fiinta umana. Astfel il intalnim pe Dumnezeu in viata vesnica: cu intreaga noastra persoana. Cu istoria noastra, cu constiinta noastra, cu sufletul nostru, dar si cu trupul nostru.

Apostolul Paul vorbeste despre un trup glorificat sau spiritual. “Trup spiritual” este aproape o contradictie. Si totusi ne pastram propiul trup; dar el scapa de limitele spatiului si timpului. “Se seamana trup natural si invie trup spiritual. Daca exista trup fizic, exista si trup spiritual” (1Corinteni 15: 44). “Trup spiritual” inseamna mai ales: trup patruns de spirit, de forta insasi a lui Dumnezeu. Trupul spiritual nu este trupul anterior, reanimat, el este o noua creatie. Dar ramane trupul nostru. Paul isi imagineaza comparatia cu planta care creste dintr-o samanta. Este vorba despre aceeasi planta si totusi de ceva cu totul nou, care mai inainte era invizibil. Continuitate si discontinuitate. De la botez, “spiritualizarea” trupului nostru a inceput deja.

Se mai vorbeste uneori de o supravietuire separata a sufletului omenesc nemuritor, in timp ce trupul ar disparea pentru a fi reconstituit mai tarziu si reunit glorificat cu sufletul. Sigur, dupa moarte, subzista nucleul spiritual al persoanei, sufletul. Dar trupul nu este ca o treapta de racheta care se arunca, el face present lumii “eul” spiritual. Dupa moarte, sufletul omenesc ramane orientat spre propiul sau trup in care a trait pe pamant.

Dragostea lui Dumnezeu pentru noi este cea care face sa nu existe nici o copie reancarnata a noastra; ea este fundamentul unicitatii noastre. Dumnezeu iubeste fiinta umana in intregime, cu trupul si cu sufletul ei. El nu iubeste numai elementul spiritual care ar putea sa se imbrace in mai multe trupuri successive. Dumnezeu ma iubeste intr-un mod atat de exclusiv si total, incat nu ma lasa prada mortii, ci ma cheama – pe mine si nu pe altul – din moarte la o viata vesnica. In conceptia ce include credinta in reancarnare, vietile successive sunt roadele unei legi cosmice reci, legea “Karmei”, care spune: “Va trebui sa platesti pentru toate tu insuti intr-o viata ulterioara”. In crestinism, viata noua este har pur, este rod pur al iubirii lui Dumnezeu si este inviere.

Dumnezeul Bibliei “incalca” legea rigida care ar cere ca numai cine este perfect, pur si ireprosabil sa se poata apropia de El. El cunoaste iertarea. Apostolul Paul afirma ca noi suntem mantuiti prin crdinta in mod gratuit.

Acest lucru, de asemenea, are drept consecinta faptul ca noi nu vom fuziona cu Dumnezeu, ci vom ramane personae independente. Altfel, dragostea lui Dumnezeu si iertarea n-ar avea in realitate nici un sens in ceea ce ne priveste. Hinduismul opteaza pentru o purificare progresiva, severa si continua, pe care omul o realizeaza prin propiile sale mijloace de-a lungul unor existente successive. Reancarnarea si invierea au in mod vadit la radacina o idée diferita despre Dumnezeu: de o parte, o divinitate care are grija sa respecte legea purificarii (Karma), de cealalta parte, un Dumnezeu care acorda iertare gratuit celui care se intoarce la El si face un pas pe calea purificarii.

Reancarnare, inviere, in ambele cazuri este vorba despre trup. In cazul reancarnarii, trupul este intr-adevar un element al existentei noastre, dar nu essential: el nu este decat provizoriu. Cel mai bine ar fi sa ne debarasam de el cat mai repede cu putinta. Din nefericire, nu este posibil conform doctrinei reancarnarii, deoarece toti oamenii acumuleaza un pasiv in timpul vietii si vor trebui sa compenseze deficitul intr-o viata ulterioara.

Pentru Biblie dimpotriva, trupul este parte inalienabila a finite umane, pentru ca el o structureaza. Este adevarat ca trupul trebuie transformat si glorificat pentru a raspunde din ce in ce mai bine planului divin. Dar omul nu cunoaste decat un singur trup, din moment ce acest trup este pentru el un element integrat in existentei sale personale si nu un fel de soclu interschimbabil. Urmeaza in mod logic ca intreaga fiinta umana este introdusa in gloria lui Dumnezeu.


Crestinismul nu se multumeste sa vorbeasca despre inviere la modul abstract, ca despre oposibilitate; el crede ca ea a fost deja realizata in Iisus. De altfel, stilul de viata a lui Iisus pe pamant facea sa se intrevada ce inseamna sa traiesti ca om inviat. Acest stil de viata precum si invierea sunt de acum accesibile tuturor celor care cred in Iisus si care il urmeaza.

Conform Bibliei, invierea este un eveniment de la sfarsitul timpurilor, interesand intreaga omenire, dar ea a inceput deja acum. Am intrat deja in timpurile de pe urma (Evrei 1: 2), “ne apropiem de sfarsitul timpurilor” (1Corinteni 10: 11). Desigur, crestinii mai asteapta inca totala implinire, dar ceva a devenit esentialmente diferit de cand Dumnezeu l-a ridicat pe Iisus din moarte: a fost intoarsa o pagina. Deja, inaintea mortii noastre fizice si oricat de paradoxal ar parea faptul, putem trai ca niste oameni inviati.